Povestea unui corporatist care a „falimentat” emoțional: M-am transformat din „progresist” în „tradiționalist”. Am început să înțeleg că emoție poți primi doar din partea unei persoane. Fizice, nu juridice. Și atunci am început să-mi doresc copii

Ca atare, m-am îndreptat spre o relație relativ stabilă, de tip „progresist” cu o colegă din facultate. Relație care a durat peste zece ani, fără copii, cu focus pe carieră. Ce am obținut? Salarii mari, o locuință pe care o foloseam mai mult pe post de hotel, recunoaștere profesională când și când. Și două pisici.

Ce m-a schimbat? Ce m-a făcut să nu mai fiu satisfăcut de ceea ce aveam și, în schimb, să-mi doresc copii? Păi, am dat faliment emoțional. Asemeni unui afacerist care-și investește capitalul în afaceri care nu-i întorc niciun venit, și eu investeam afectiv în activități care nu-mi întorceau nimic sufletește. Mă consumam ca timp și energie pentru carieră, proiecte, obiective, lucruri care prin natura lor fictivă sunt incapabile să-ți dea un răspuns emoțional. Puneam suflet, primeam bani. Într-o notă mai melodramatică, faustiană, pot spune că-mi vindeam sufletul. Până când n-am mai avut de unde. Până când economia asta afectivă m-a secătuit. Abia atunci am început să înțeleg că emoție poți primi doar din partea unei persoane. Fizice, nu juridice. Și atunci am început să-mi doresc copii, atunci m-am transformat din „progresist” în „tradiționalist”.

E adevărat că, dacă nu „creștem și ne înmulțim” alternativa e extincția. Dar, pe de altă parte, nu putem transforma procrearea într-un imperativ moral, fără a crește porția de nefericire pe cap de pământean. Indiferent de cifre, fiecare e liber să opteze la un moment dat pentru o formulă pe măsura puterilor sale. Tot așa cum e liber ca în alt moment al vieții să își schimbe opțiunea.

Recunosc că tranziția dintr-o tabără în alta nu a fost nici simplă, nici ușoară. A durat ceva, timp în care am avut parte uneori de regrete și remușcări. Am avut de înfruntat dezacordul colegilor atunci când puneam familia înaintea proiectului. Pentru că da, să știi, nu managerii sunt de blamat pentru cultura organizației, ci fix colegii tăi. Managerii nu fac altceva decât să o cultive spre a profita. Colegii tăi, pe care îi faci să se simtă vinovați că-și neglijează familiile pentru carieră, pe care-i faci indirect responsabili de eșecurile din viața lor personală. Crezi că dacă și-ar pune fiecare angajat interesul personal mai presus de cel profesional, ar falimenta compania?

Nimeni nu are contract cu moartea, când să vină să-l ia, deci ceea ce este cu adevărat important se întâmplă aici și acum. Nu trebuie să mă crezi pe cuvânt, citește și tu câteva gânduri ale celor ce au fost loviți pe neașteptate de o boală incurabilă. Așa că uită de gura lumii și ia decizia cu care să poți dormi la noapte. Și lasă-i pe ceilalți, cei care nu mai pot de grija ta, să aibă insomnii.”

https://www.activenews.ro/stiri-social/Povestea-unui-corporatist-care-a-„falimentat-emotional-M-am-transformat-din-„progresist-in-„traditionalist-.-Am-inceput-sa-inteleg-ca-emotie-poti-primi-doar-din-partea-unei-persoane.-Fizice-nu-juridice.-Si-atunci-am-inceput-sa-mi-doresc-copii-148393