Cum a mobilizat Ceausescu tara in urma tragicului cutremur din 77| noapte de noapte inspecta ruinele: 35.000 de fa­milii şi-au pierdut adăpostul, iar 32.897 lo­cuinţe erau avariate grav

Mobilizare generală

În seara cutremurului, Ceauşescu se afla într-un turneu în ţările africane. Vestea a picat ca un trăsnet pentru delegaţia româ­neas­că. Imediat, în calitate de preşedinte de stat şi comandant suprem al Forţelor Ar­mate, Ceauşescu a emis Decretul 58/ 1977 care instituia starea de necesitate. Ac­tiviştii, militarii, miliţienii, membrii gărzi­lor patriotice erau chemaţi „pe teren”. Mi­nis­terul Energiei Electrice şi consiliile po­pu­lare judeţene au primit misiunea să r­e­fa­că liniile electrice şi să aprovizioneze po­pu­­laţia.

Acasă, Ceauşeştii s-au întors de urgen­ţă a doua zi de dimineaţa. De la aeroportul Otopeni, cei doi au plecat direct spre centrul Capitalei, pentru a se convinge de gro­ză­via ce se abătuse asupra ţării. Însoţit de zeci de înalţi activişti, Ceauşescu a luat la pas bulevardele Magheru, Bălcescu şi Re­publicii (actualmente Carol I), Piaţa Uni­ver­sităţii, strada Academiei. S-a oprit în câ­teva locuri fierbinţi. La cofetăria „Scala”, pen­siunea „Bulevard”, restaurantul Dună­rea, construcţii grav avariate, a zăbovit cu sfa­turi şi îndemnuri către misiunile de salvare.

Odată încheiat acest tur matinal, Ceau­şes­cu a convocat prim-secretarii la o teleconferinţă. Fiecare judeţ a raportat pagu­be­le, completând în ochii preşedintelui di­mensiunea dezastrului văzut cu proprii ochi, la Bucureşti. În Prahova, erau 22 morţi şi 160 de răniţi, un hotel şi un cămin de ne­fa­milişti prăbuşite, o rafinărie şi câteva combi­nate incendiate. În Dolj, existau 26 de morţi şi avarii la Fabrica de amoniac şi „Elec­troputere”. Centrul municipiului Craiova era distrus cvasi-complet. Şi la Teleorman muriseră 12 oameni, iar Combinatul de în­grăşăminte din Turnu Măgurele era oprit. În celelalte judeţe erau mai puţini morţi sau deloc, însă multe obiective industriale îşi în­cetaseră activitatea. Printre acestea, se nu­mărau Combinatul de oţeluri, Exploa­ta­rea minieră Işalniţa, Uzina Chimică din Gă­eşti (toate în jud. Dâmboviţa), Com­bi­natul Petrochimic din Argeş, Combinatul Chimic din Râmnicu Vâlcea, fabrica de Za­hăr din Giurgiu (Arhivele Naţionale, fondul CC al PCR-Secţia Cancelarie, dosarul 19/1977). În Galaţi, uzinele şi fabricile nu mai funcţionau.

Îndemnând la aplicarea decretului pre­zidenţial, Ceauşescu a distribuit membrii CPEx în teritoriu, după afinităţi şi interese. Astfel, Emil Bobu a plecat la Bacău, Gogu Rădulescu la Teleorman, Vasile Vâlcu la Constanţa, Ion Stănescu la Dâmboviţa.

 „Salvaţi oamenii!”

Ceauşescu s-a gândit la câteva măsuri urgente. Prima lui grijă, aşa cum reiese din stenogramele şedinţelor CPEx, a fost salvarea oamenilor prinşi sub dărâmături. Apoi a numit o comisie care să inventarie­ze, unul câte unul, blocurile avariate şi să eva­cueze locatarii. A cerut oprirea apro­vi­zio­nării cu gaze şi raţionalizarea consumului de apă, în Bucureşti. Intuind probleme cu aprovizionarea, a cerut Miliţiei să in­ter­zică stocarea alimentelor. Pentru cazarea si­nistraţilor, au fost indicate hotelurile, că­minele studenţeşti, blocurile noi, finisate, ne­repartizate. Chiar dacă Ceauşescu a ce­rut verificarea barajelor de pe Dunăre şi Ar­geş, la Bicaz, specialiştii au constatat că lu­crările rezistaseră sinistrului.

Cu rol de comandament, Ceauşescu a ins­tituit un Birou Permanent, sprijinit de ministerele Apărării Naţionale, Internelor, Transporturilor şi Telecomunicaţiilor (Ar­hivele Naţionale, fondul CC al PCR-Sec­ţia Cancelarie, dosarul 18/1977). Din echi­pă făceau parte Ion Coman, responsabil cu demolarea blocurilor şi salvarea oameni­lor, Teodor Coman – cazare, Janoş Faze­kaş – aprovizionare, Ilie Verdeţ – industrie, Manea Mănescu – inventarierea clădirilor avariate.

 La pas, printre ruine

Cu un grup restrâns, alcătuit din Ma­nea Mănescu, Ion Dincă, Ilie Verdeţ, Ion Coman şi Teodor Coman, Ceauşescu a ple­cat din nou pe străzile oraşului. Pe Ca­lea Victoriei, s-a oprit la „Athénée Palace”. Aripa nouă a hotelului era distrusă. La cofetăria „Casata”, a aflat cazul tulburător al unui copil de 3 ani, salvat miraculos de sub dărâmături. În cartierul Militari, pe bu­levardul „Armata Poporului” (redenumit „Iuliu Maniu” după ’89), s-a enervat. Din cauza neglijenţei constructorilor, unul din blocurile noi se prăbuşise. S-a-ntrecut în sfaturi şi indicaţii în Pantelimon şi Mihai Bravu, îndemnând inginerii să „tragă în­vă­ţăminte” pentru viitor.

În zilele următoare, Ceauşescu a vizitat din nou Bucureştiul şi alte zone afectate de cutremur. Presa de partid a relatat fiecare descindere a „Tovarăşului”. Părea că Ceau­şescu trecuse la un regim nocturn de viaţă. Noapte de noapte, vizita centrul Bucureş­tiu­lui, certa, îndemna, încuraja, inspecta fie­care ruină. La „Scala”, potrivit oficiosului partidului „Scînteia”, Ceauşescu însuşi s-ar fi aruncat primul, „în subsolurile în­guste şi întortocheate”, unde cândva fuse­se­ră laboratoarele cofetăriei, doar-doar o des­coperi vreun supravieţuitor. Îmbrăcat în halat alb, Ceauşescu a inspectat spitale­le Militar Central, Brâncovenesc şi Colen­ti­na, încurajând totodată răniţii.

A trecut în revistă oraşele Alexandria, Zimnicea, Turnu Măgurele, Craiova, Slati­na. Cu elicopterul, a plecat la Plopeni (jud. Prahova), unde se prăbuşise un cămin de nefamilişti. La Buzău, de la stadion, l-a pre­luat Postelnicu, pe-atunci prim-secretar al judeţului. În centrul oraşului, Ceauşescu a trasat câteva indicaţii urbanistice în spirit modern, cerând şi un cartier de locuinţe pentru muncitori.

Valută, nu compasiune

Starea de necesitate a încetat în 10 mar­tie 1977, aşa cum începuse, tot prin decret prezidenţial. Capitala rămânea însă în atenţia autorităţilor. În aceeaşi zi, Ceau­şescu a organizat o conferinţă de presă. Pentru el a fost un prilej să mulţumească pentru ajutorul financiar al unor state şi să înţepe pe sovietici şi americani. Bunăoară, din discurs ştim că România a primit bani din RDG (10 milioane de mărci), Ce­hos­lo­vacia (25 milioane de coroane), Austria (2,6 milioane şilingi), China (500.000 yuani), Franţa (1 milion de franci). Tri­mi­sul ziarului britanic „Guardian” l-a chestio­nat pe Ceauşescu despre ajutorul sovietic. Cel intervievat a răspuns prompt, de parcă abia aştepta o astfel de întrebare: „Desi­gur, fiecare stat acordă acel ajutor pe care consideră că îl poate da şi pe care-l apreciază”. Informaţii concrete în sume sau ajutoare nu a putut oferi însă. De la sovietici se pri­mi­seră la acel moment doar medicamente. I-a înţepat şi pe americani, cărora le-a mul­ţumit pentru telegrama de compasiune, dar mai ales pentru „ajutorul promis”. L-ar fi interesau mai degrabă credite americane avantajoase, în valută. Sovieticii s-au dez­me­ticit abia în 12 martie 1977, când Vasili Droz­denko, ambasador la Bucureşti (1971-1982), a anunțat, din partea lui Brejnev, di­verse ajutoare în utilaje, materii prime, echipamente casnice, tractoare, buldozere ș.a. „Noi nu ne adresăm la nimeni să cerem ceva. Nici în ţări socialiste. Dacă nu se simt, nu se simt”, spusese orgolios Ceau­şes­cu colaboratorilor săi apropiaţi (Arhi­ve­le Naţionale, fondul CC al PCR-Secţia Can­celarie, dosarul 20/1977).

 Elogiu „Omului nou”

În etapa „normalizării vieţii” după cu­tre­mur s-a intrat abia spre sfârşitul lunii mar­tie. Evenimentul a fost marcat printr-o şedinţă comună a CC-ului, Marii Adunări Naţionale, Consiliului Suprem al Dezvol­tă­rii şi activiştilor mari şi mici. De fapt, mi­za era alta – sosise clipa angajamentelor so­lem­ne şi al cultului personalităţii. După ce s-a hotărât îndeplinirea „neabătută” a cin­ci­nalului, de la tribuna au fost „cântate” me­ritele lui Ceauşescu în „lichidarea” efec­telor cutremurului. În discursuri şi în documentele de partid, „Conducătorul” a fost elogiat pentru că instituise starea de necesitate încă din străinătate, pentru că oferise „indicaţii practice”, pentru că fuse­se, “neobosit”, printre oameni şi pentru cu­rajul şi spiritul organizatoric. Printre elogii şi angajamente dârze, o singură voce a amin­tit, în plen, că ar fi fost nimerit şi un mulţumesc guvernelor care au trimis ajutoare. Nici un cuvânt de compasiune pentru pierderile omeneşti suferite! Aparatul de propagandă a transformat lupta cu ur­mă­rile cutremurului într-un elogiu adus „constructorului socialismului”, înnobilat cu „trăsăturile omului nou” (Arhivele Na­ţio­nale, fondul CC al PCR-Secţia Cance­la­rie, dosarul 17/1977). În discursul său, şi Ceauşescu a elogiat comunistul, care-şi „fă­u­reşte viitorul în mod liber”, dârz, tenace, curajos, cu „încredere nestrămutată în ca­u­za socialismului” (Arhivele Naţionale, fon­dul CC al PCR-Secţia Cancelarie, dosarul 38/1977).

Prin acest hei-rup, presărat cu angajamente şi schimburi în trei ture ale „oamenilor muncii”, au fost recuperate pierderile provocate în cele 57 de secunde fatidice. Ni­colae Ceauşescu a estimat daunele  9-10 miliarde lei. Din cifrele prezentate după cutremur, reiese că aproape 35.000 de fa­milii şi-au pierdut adăpostul, iar 32.897 lo­cuinţe erau avariate grav (Arhivele Na­ţio­nale, fondul CC al PCR-Secţia Cancelarie, do­sarul 35/1977). Până la 14 martie 1977, se înregistraseră 1.541 de morţi (1.391 doar în Bucureşti) şi 11.275 de răniţi. Viitorul se făurea şi cu sacrificii…

Start pentru centrul civic al Capitalei

Avariile provocate caselor vechi din Bucureşti, i-au întărit lui Ceauşescu convingerea sis­tematizării oraşului. Cu apro­piaţii săi, „Tovarăşul” a trasat în CPEx, în lunile martie-aprilie 1977, viitoarea înfăţişare a Capitalei.

În 10 martie 1977, Ceau­şes­­cu plănuia un nou sediu po­litico-administrativ, “mai bi­­ne sistematizat, mai mo­dern”. Avea în vedere câteva locaţii, Piaţa Victoriei, Plevna, pe lo­cul fostului hipodrom, Dealul Arsenalului. Până la urmă a op­tat pentru ultima dintre ele. La 22 martie 1977, în şedinţa CPEx, Ceauşescu le-a ex­pus ce­lorlalţi ideile sale. Do­rea ame­najarea unei clădiri ad­ministrative, a unei pieţe se­micirculare, unui bulevard. Şte­fan An­drei urma să „transpună în fap­te” dorinţa „To­va­ră­şului”, co­or­donând echipele de arhitecţi şi ministerele de resort. Se dă­dea astfel startul apariţiei centrului civic.

La fel de gravă era şi starea altor centre istorice. De pil­dă, oraşul Zimnicea fusese dis­trus în proporţie de 80%. Ca­sele vechi din „Cetatea Băni­ei” erau la pământ. Pentru toa­te oraşele afectate, Ceauşescu a propus sistematizări urbanistice ample. A trasat directe con­crete şi pentru multe locali­tăţi rurale. Astfel, a cerut con­struirea unor case noi, cu etaje, ca­re să schimbe înfăţişarea sa­te­lor şi comunelor.

 Bardul Brad

În cumplitele săptămâni ce-au ur­mat cutremurului, „Scînteia” a relatat dramele sfâşietoare ale multor bucureşteni. În paginile ziarului, fiecare a strecurat o slovă, cu gândul la cei dispăruţi. Unii literaţi însă şi-au îndreptat atenţia către mai-marii vremii. Bu­nă­oa­ră, poetul Ion Brad a închinat „co­­man­dantului” Ceauşescu poemul „Ca de-un baraj”: „Încrâncenarea oarbelor puteri/De viaţa noastră se izbeşte ia­răşi/Ca de-un baraj cu pieptul în du­reri/Ca de un mormânt de fraţi şi de tovarăşi. Încă din leagăn acest blând popor/Ursita a-nvăţat să şi-o în­frunte/Şi-a cimentat cu sânge roditor/Pământul sfânt, din mare pân-la munte. Nimic nu poate frânge-acest ci­ment,/Nici o mâhnire nu-i opreşte spo­rul/De-a ţine fruntea sus şi în prezent,/De-a ne-nflori pe frunte viitorul. Cu lacrimi pe obraz ca-n tragedii,/ Sfidând puterea morţii şi neantul,/De la bătrâni şi până la copii/Ţara-şi ur­mează pururi comandantul!

http://www.vestic.ro/articol_36837/iliescu-despre-ceausescu-la-cutremurul-din-1977-„un-tip-foarte-viguros”.html